comunitatea evreilor din oradea bihor

COMUNITATEA EVREIASCĂ

Din cauza distrugerii arhivelor reconstituirea trecutului evreilor din oraşul Oradea în epoca medievală este aproape imposibilă.
Prima menţiune privind prezenţa evreilor în oraş datează din anul 1715. În anul 1722 a luat fiinţă comunitatea evreiască din Oradea. În anul 1731 se înfiinţează Chevra Kadişa (Confreria Sacră), al cărei act de întemeiere este semnat de 68 de enoriaşi. Întrucât membri Confreriei puteau fi – după cum rezultă din testul actului de fondaţie, păstrat până azi – numai acei bărbaţi care dădeau dovadă de o viaţă familială şi socială exemplară şi de un înalt spirit de sacrificiu, presupunem că numărul evreilor în această perioadă pe teritoriul viitorului oraş Oradea Mare, era deja apreciabil.
Conform unei conscripţii din anul 1735 evrei din Oraşul Nou şi Olosig erau veniţi pe de o parte, din Moravia şi Cehia şi într-o mai mică măsură din Polonia. Această imigraţie din cele două direcţii a purtat în sine viitoarea scindare a comunităţii evreieşti din Oradea din a doua jumătate a secolului următor. Olosigul a manifestat toleranţă mai mare faţă de evrei decât Oraşul Nou. Acesta din urmă fiind profilat pe meşteşuguri şi comerţ, avea şi magistratura alcătuită mai ales din meseriaşi şi comercianţi, care vedeau în evrei o concurenţă nedorită. În 1740 se stabilesc în Olosig familiile Hönigsberg, Michel Fr. (Mihelfy), Puliczer şi alţii, ai căror urmaşi au avut un rol important în viaţa economică, intelectuală şi socială a oraşului Oradea până la deportarea evreilor din anul 1944. În 1742 o patentă imperială a adus unele înlesniri privind posibilităţile de trai ale evreilor, iar după războiul de şapte ani (1756-1763), Maria Tereza a introdus „Impozitul de toleranţă” pentru evrei.
Nu cunoaştem data înfiinţării primului cimitir evreiesc. Dintr-un document din anul 1776, în care se cere reamenajarea, îngrădirea şi paza cimitirului, reiese că acesta se afla în afara oraşului, intrarea în cimitir fiind pe strada Lebedei. Acest cimitir a funcţionat până în anul 1880.
În anul 1778 împăratul Iosif al II-lea a iniţiat noi înlesniri privind viaţa evreilor, iar după anul 1781 a emis ordonanţele de toleranţă care dispuneau şi şcolarizarea copiilor evrei în şcoli confesionale şi primirea lor în toate şcolile publice. Tot el le-a permis evreilor să muncească pământul şi să practice toate meşteşugurile şi meseriile de la care au fost opriţi până atunci.
A dispus utilizarea limbii germane ca limbă oficială în locul limbii ebraice, aceasta din urmă fiind rezervată în exclusivitate slujbelor religioase. A acceptat construirea de sinagogi, fără aprobări speciale, şi i-a scutit pe evrei de obligativitatea de a mai purta semne distinctive. În 1783 le-a acordat dreptul de strămutare, precum şi libertatea de a se stabili în oraşe. În 1785 a desfiinţat vama personală şi a schimbat denumirea impozitului de toleranţă în „taxă camerală”, noţiune mai puţin discriminatorie. În 1787 a dispus atribuirea de nume germane în locul celor ebraice.
Autorităţile administrative locale au temporizat aplicarea în practică ale ordonanţelor imperiale. Astfel, măsurile privind înlesnirile comerţului pentru evrei au fost publicate în Oradea abia în anul 1786, datorită protestelor repetate ale breslelor negustorilor. În această situaţie, mulţi evrei au părăsit oraşul. Abia în 1787 s-a aprobat local munca câmpului şi construirea unor case de rugăciuni.
Ordonanţele imperiale ale Consiliului Locumteneţial privind înlesnirea vieţii evreilor, coincid cu dispoziţiile Consiliului Superior de Război din anul 1783 privind dezafectarea cetăţii Oradea. Armata nemaiavând nevoie de spaţiul de manevră din jurul cetăţii, s-a hotărât parcelarea acestui teritoriu pentru locuri de casă.
Comandantul cetăţii, colonelul Georg Roth, a acordat, încă din anul 1780, locuri de casă pentru mulţi evrei, fără ca aceştia să fi avut dreptul de cumpăra imobile.
În 1783 colonelul Roth s-a adresat comenduirii generale din Bratislava, care a aprobat comercializarea parcelelor şi pentru evrei. Aici evreii au construit case de locuit, o casă de rugăciune şi o parohie. În 1786, lângă casa de rugăciune, pe teritoriul actualei maternităţi, au înfiinţat un mic spital, numit Hecdes, asemănător bolniţelor mănăstireşti şi care avea sarcina să asigure găzduire peste noapte evreilor străini şi săraci, aflaţi în trecere prin oraş şi să se îngrijească de bolnavii lipsiţi de posibilităţi materiale.
În anul 1792, noua aşezare a primit oficial numele de Subcetate, unde au trăit 46 de familii de evrei, din care 26 proprietari de casă. Localitatea Subcetate înfiinţată de evrei a devenit teritoriu independent, cu aprobarea autorităţilor militare. Judele lor a devenit judele superior evreu, având aceleaşi atribuţii ca şi judele primar al altor localităţi. De la această dată evreii din Oraşul Nou şi Olosig care înainte erau subordonaţi judelui evreu din Velenţa, Bród Samu, au trecut în subordinea judelui primar din Subcetate. Primul jude primar evreu de aici a fost Mihály Samuel, fiind urmat de Bród Samu şi alţi. Din anul 1796 şi celelalte două oraşe şi-au avut juzii lor evrei.
Funcţia de jude primar evreu s-a menţinut până în 1849, data constituirii oraşului Oradea Mare. Conscripţia din anul 1835, găseşte în Subcetate 107 familii de evrei, din care 55 proprietari pe casă.
În 1850 în Oradea trăiau 1.438 de evrei. În 1851, când s-a format Asociaţia comercianţilor şi a meseriaşilor din Oradea Mare, din cei 28 membri aleşi, 6 au fost evrei.
În această perioadă au fost construite două sinagogi mari. Prima, în stil baroc a fost dată în folosinţă în anul 1803 sub preşedenţia lui Grosz Mór şi era cunoscută sub numele de Sinagoga Veche. În 1851 s-a construit încă o sinagogă cu 1.000 de locuri, ambele fiind construcţii impunătoare ca volum şi ca stil arhitectonic, fiind situate pe locul actualei aripi noi a maternităţii.
Până în anul 1792 în fruntea obştii a stat prim-rabinul Reb. Ieremia. El a fost urmat în funcţie de Reb. Wiener Feis, iar după decesul acestuia în 1803, de eminentul Reb. Iosef Rosenfeld până în 1839. În 1842 a fost invitat în funcţie prim-rabinul Dr. David Wahrmann din Vişniţa care, pe lângă studiile rabinice superioare, era doctor in filozofie şi un bun cunoscător al limbii latine şi ebraice. După moartea lui, în anul 1852, magistratura oraşului şi a judeţului (care i-a privat pe evrei de dreptul de a-şi alege prim-rabinul) a tărăgănat numirea unui nou prim-rabin.
Prima şcoală publică evreiască din Oradea şi-a deschis porţile în anul 1786. Timp de 29 de ani, şcoala a fost condusă de învăţătorul director Friedlander S. (originar din Moravia), fiind urmat în funcţie de cantorul Laski, ei fiind ajutaţi de numeroşi învăţători de seamă. În anul revoluţiei din 1848-49 şcoala şi-a sistat activitatea. Se pare că în aceşti ani a funcţionat doar aşa-zisa Armenschule (şcoala pentru săraci). În anul 1851 din 452 de copii evrei, 386 frecventau şcoala. Din cele 18 cadre didactice, patru activau în şcoala comunitară, iar 14 în cadrul unor şcoli particulare. Paralel funcţionau şi şcolile religioase, Cheder, conduse de câte un Melamed (învăţător tradiţional). În 1857 a luat fiinţă Asociaţia Talmud Tora, care a asigurat educaţia religioasă la nivel superior. În 1853 a luat fiinţă o şcoală comunitară cu două clase, care peste doi ani a fost reorganizată în Şcoală publică superioară elementară cu patru clase.
Primul medic evreu care s-a stabilit la Oradea în 1829 a fost Grosz Fr. Născut la Oradea, Grosz Fr., doctor în medicină şi filozofie, a înfiinţat Institutul curativ al orbilor săraci, unde se acorda asistenţă oftalmologică gratuită, fără deosebire de religie sau naţionalitate. El a devenit primul director al Spitalului Evreiesc din Oradea. Menţionăm în continuare pe dr. Grosz Albert, medic şef al oraşului din anul 1852 şi medic legist al comitatului din 1866, precum şi pe doctorii Grosz Lajos, Pollák Hermann, Berkovits Zsigmond şi alţi. Creşterea numerică a locuitorilor evrei a impus înlocuirea Hekdeşului cu un spital corespunzător timpurilor, care şi-a deschis porţile în anul 1876, sub preşedenţia lui Jakab Sámuel.
În anul 1800 s-a deschis noul cimitir din Velenţa. După 60 de ani rămăşiţele pământeşti ale celor înhumaţi în vechiul cimitir din str. Lebedei, au fost strămutate în noul cimitir.
În anul 1867, anul emancipării evreilor, numărul lor în Oradea era de 6.438, reprezentând 22.4% din populaţia oraşului.
În 1870, comunitatea evreiască din Oradea s-a scindat în două. Despărţirea s-a făcut în prezenţa primarului oraşului. Prim-rabinul Landesberg a rămas în comunitatea ortodoxă; ca preşedinte a fost ales Kurlander Elias. Prim-rabinul comunităţii congresiste a fost ales Rosenberg Sándor, iar preşedintele comunităţii a devenit dr. Pollák Hermann. Comunitatea congresistă a primit, ulterior numele de comunitate neologă. Între anii 1881-1885 o parte a evreilor s-au desprins din ambele comunităţi şi au format a treia comunitate, Status Quo Ante, care urmărea restabilirea situaţiei anterioare Congresului având ca preşedinte pe Held Hermann şi prim-rabin pe Kunstadt Isac. Împărţirea evreilor în două comunităţi a abătut, pentru un timp, atenţia comunităţilor de la şcoli, de la conducerea registrelor de stare civilă de la evidenţele demografice şi altele. Totuşi unitatea evreilor din Oradea s-a menţinut prin Confreria Sacra, care a rămas unică şi comună. Spitalul fiind proprietatea Confreriei, a rămas la dispoziţia membrilor ambelor comunităţi. De altfel, spitalul a internat şi o mare parte a bolnavilor neevrei din cartierele Subcetate şi Velenţa. Între anii 1881-1911, funcţia de prim-rabin ortodox a fost deţinută de marele om de cultură iudaică Fuchs Mór. În cadrul comunităţii neologe, după dr. Rosenberg S., în funcţia de prim-rabin a urmat Kohut Sándor, mare rabin şi filolog semit, apoi pentru scurt timp, provizoriu, rabinul Schekkendorf, iar între anii 1890-1936 prim-rabinul dr. Kecskeméti Lipót.
În 1868, un anume Grünfeld Ioan a iniţiat linii de omnibus în oraş până în Băile Felix, Roth János a realizat în regie proprie reţeaua telefonică a oraşului care, la începutul secolului al XX-lea, a fost preluată de stat.
Evrei au luat parte, în mare măsură, la realizarea unei reţele comerciale moderne, care a avut legături trainice cu toate oraşele din Transilvania şi cu numeroase case comerciale din Austria, Germania, Anglia şi ţările Orientului Apropiat. Modernizarea vieţii bancare din Oradea se leagă de numele lui Reismann Mór. Din iniţiativa lui a luat fiinţă, în 1869, Hala Comercială. Primul preşedinte al ei a fost Brüll Lipót, care a deţinut această funcţie până în anul 1881. Evreii au contribuit şi la urbanizarea oraşului, nu numai prin construcţii de sinagogi şi şcoli, ci şi prin realizarea de numeroase clădiri, dintre care multe reprezintă şi azi mândria oraşului: palatul Ullmann (lângă Sinagoga ortodoxă), Moskovitz (Piaţa Uniri), Füchsl, Munk-Schönberger (str. Independenţei, ultimul demolat în 1952) şi altele, care nu numai că au fost construite din iniţiativa unor evrei, dar majoritatea lor au şi fost proiectate de către arhitecţi evrei.
În 1910 la Oradea erau 48 de medici, 10 ingineri, 6 farmacişti, 8 jurnalişti şi 29 de învăţători evrei. Dintre intelectualii de seamă ai oraşului menţionăm pe dr. Schieff Ernö, primul medic şef, director al Spitalului de copii, dr. Grosz M. iniţiatorul Dispensarului antituberculos din Oradea. Dr. Schieff a fost primul care adus în Oradea un aparat Röntgen. Dr. Berkovits René a fost medicul general al garnizoanei din Oradea, dr. Berkovits Ferencz iniţiatorul uzinei de apă din Oradea. Gerö Ármin a fost comandantul poliţiei din Oradea.
Alţi evrei s-au remarcat în viaţa administrativă, precum şi în viaţa culturală Pásztor Bertalan, jurist, consilier orăşenesc, ziarist, l-a adus pe poetul Ady Endre din Debreţin la Oradea. Pásztor B., a fost şi preşedintele Asociaţiei naţionale a tipografilor. Sonnenfeld Simon a pus bazele unei tipografii care a devenit una dintre cele mai importante din Transilvania. Poetul Emöd Tamás şi scriitorii Biró Lajos şi Miklós Jutka au făcut parte din asociaţia literară de avangardă Holnap, precum şi alţi artişti de seamă, ca pictorii Fleischer Miklós, Barát Móric şi muzicianul Reinitz Béla. Din Oradea era originar şi marele pictor Bihari Sándor.
La Oradea şi-au desfăşurat activitatea numeroşi arhitecţi evrei, contribuind la făurirea stilului secession, caracteristic arhitecturii oraşului. Unii dintre ei au fost chiar deschizători de drum, nume de rezonanţă internaţională: fraţii Vágó (József şi Laszló), născuţi la Oradea, dintre care József proiectantul palatului Naţiunilor Unite din Geneva, precum şi Komor Marcell şi Jakab Dezsö (născut la Vadu-Crişului) au proiectat palatul Vulturul Negru şi alte construcţii monumentale la Oradea şi în alte oraşe precum Budapesta, Bratislava etc.
Din iniţiativa prim-rabinului Fuchs Mór, susţinut de Ullmann Izidor, preşedintele comunităţii ortodoxe, în 1882 s-a deschis şcoala de rit ortodox. În anii următori aceasta s-a dezvoltat până la patru clase elementare şi patru clase normale. În anul şcolar 1891-92 şcoala s-a mutat în noul local, director fiind Gabel Jakab, rabin şi profesor cu renume. În 1897 şi-a deschis porţile şi şcoala elementară şi normală pentru fete.
La început comunitatea neologă nu a avut şcoală proprie. În 1868 Auschpitz Adolf, pedagog şi scriitor, a deschis la Oradea o şcoală elementară coeducaţională, particulară, cu patru clase, care în 1872 a obţinut dreptul de şcoală publică. Ea a fost preluată de Comunitatea neologă. Numeroşi copii evrei au frecventat şcoli publice, de stat, precum şi şcoli particulare.
În 1878 Comunitatea neologă a construit o sinagogă monumentală în centrul oraşului (str. Independenţei), cu o capacitate de peste 1.000 de locuri. Impozantă cu o cupolă centrală uriaşă, care domină şi azi imaginea centrului oraşului, este construită în stil neomaoric, fiind proiectată de arhitectul oraşului Busch David şi construită de Rimanóczy Kálmán (tatăl). Fresca contemporană a sinagogii a fost executată de Horovitz Mór, pictor din Kosice.
În anul 1890 s-a construit, după proiectul lui Knapp Ferencz şi sub conducerea arhitectului Bach Sándor, o nouă sinagogă ortodoxă, tot în stil neomaoric în cartierul Oraşul Nou. În anul 1908, în curtea sinagogii s-a construit o a doua sinagogă (Sas Chevra) după proiectul lui Incze Lajos.
Până în anul 1905 spitalul a fost reconstituit şi extins la 80 de paturi. Confreria Sacra, împreună cu cele două comunităţi evreieşti, nu au rămas străine nici de asistenţa medicală destinată locuitorilor de altă credinţă din oraş. Astfel, la construcţia primului spital de copii (pe actuala str. Gen. Magheru), acestea au contribuit cu 2.000 de coroane.
În 1889 Comunitatea neologă a deschis un nou cimitir în complexul de cimitire Rulikovsky (azi Cimitirul Municipal). În anul 1910, în preajma primului război mondial, numărul evreilor din Oradea era de 15.155, reprezentând 23,6% din populaţia oraşului.
În campaniile militare din primul război mondial evreii din Oradea au participat în număr proporţional cu numărul lor. Localurile şcolilor, precum şi spitalul evreiesc au fost puse la dispoziţia armatei. Comunităţile evreieşti, împreună cu organele lor caritate au organizat ajutorarea familiilor rămase fără sprijin. Comunitatea neologă a înfiinţat un orfelinat pentru copiii celor căzuţi în lupte, în care, spre sfârşitul războiului au fost plasaţi şi copiii care au supravieţuit pogromurilor sângeroase din Galiţia din anul 1918 şi care au fost aduşi la Oradea. În timpul războiului a funcţionat cantina populară rituală a Comunităţii ortodoxe, unde a fost primit orice nevoiaş fără deosebire de religie sau naţionalitate. În anul 1915, când armatele ruse au ocupat Galiţia şi Bucovina, cu ajutorul organelor româneşti din Moldova, s-a refugiat la Oradea Reb. Israel Hager, rabinul din Vişniţa, împreună cu anturajul său. Prezenţa rabinului din Vişniţa la Oradea a atra